03/12/2016
Noaptea de decembrie
Pustie si albă e camera moartă...
Si focul sub vatră se stinge scrumit...--
Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Si nici o schinteie în ochiu-adormit.
Pustie si albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit...--,
E-n negura noptii un alb monolit...
Si luna priveste cu ochiu-otelit.
Nămetii de umbră în juru-i s-adună...
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună --
Chiar alba odaie în noapte-a murit...--
Făptura de humă de mult a pierit.
E moartă odaia, si mort e poetul...--
În zare, lupi groaznici s-aud, răgusit,
Cum latră, cm urlă, cm urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbusit...
Iar crivătul tipă... -- dar el ce-a gresit?
Un haos urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare si-n gându-i, si-afară,
Si luna e rece în el, si pe cer...
Si bezna lungeste o strasnică gheară,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
Si luna e rece în el, si pe cer.
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeste...
Pe ziduri, aleargă albastre năluci...
O flacără vie pe cos izbucneste,
Se urcă, palpită, trosneste, vorbeste...
-- "Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"
Si flacăra spune: "Aduc inspirarea...
Ascultă, si cântă, si tânăr refii...--
În slava-nvierei îneaca oftarea...
Avut si puternic emir voi să fii".
Si flacăra spune: "Aduc inspirarea"
Si-n albă odaie aleargă vibrarea.
Răstristea zăpezei de-afară dispare...
Deasupră-i e aur, si aur e-n zare,--
Si iată-l emirul orasului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...--
Prin aer, petale de roze plutesc...
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuante, ce-n umbră, încet, vestejesc...--
Havuzele cânta... -- voci limpezi soptesc...
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.
Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile înalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangare-n tot locul, oteluri cumplite --
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Si ochi împrejuru-i -- ori spuză, ori flori.
Bagdadul! cer galben si roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, si rai de grădini,
Argint de izvoare, si zare-aurită --
Bagdadul, poiana de roze si crini --
Djamii -- minarete -- si cer ce palpită.
Si el e emirul, si toate le are.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Si-n fata dorintei -- ce este -- dispare --
Iar el e emirul, si toate le are.
Spre Meka-l răpeste credinta -- vointa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simtirea, îi cere fiinta,
Îi vrea frumusetea -- tot sufletu-i vrea --
Din tălpli până-n crestet îi cere fiinta.
Dar Meka e-n zarea de flăcari -- departe --
De ea o pustie imensă-l desparte
Si pradă pustiei câti oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare --
Si dulce eviata în rozul Bagdad.
Si dulce e viata în săli de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
În vie lumina tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.
Dar iată si ziua când robii si-armeaza...
Cămile găteste, si negrii-armăsari,
Convoiul se-nsira -- în zori schinteiaza,
Porneste cu zgomot, -- multimea-l urmează
Spre porti năpustita cu mici si cu mari.
Si el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul în roza idilă...
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc...
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică...
Si lacrima, clară, luceste si pică...
Din apa fântânei pe care o stie
În urma, mai cere, o dată, să bea...
Curmalii-o-nfasoară c-o umbră-albăstrie...
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, să-si alinte blondetea în ea --
Si-ntreagă, fântâna, e tot cm o stie.
E tot cm o stie, -- dar searbăd la fată,
Sub magica-i umbră, un om se răsfată...
Mai slt e ca iadul, zdrentăros, si pocit,
Hoit jalnic de bube -- de drum prăfuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.
De nume-l întreaba emirul, deodată,
Si-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
-- La Meka plecat-am a merge si eu...
-- La Meka?... La Meka?... si vocea ciudată:
-- La Meka! La Meka! răsuna mereu.
Si pleacă drumetul pe-un drum ce coteste...
Pocit, schiop si searbăd, abia se târăste...
Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi serpuieste,
O tânără umbră de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult.
Iar el, el emirul,de-asrmenea pleacă --
Pustia-l asteaptă în largu-i s-o treacă...
Prin prafu-i se-nsiră cămile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere
Mai sters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.
În largu-i, pustia, să treacă-l asteaptă...
Si el naintează -- si calea e dreaptă --
E dreaptă -- tot dreaptă -- dar zilele curg,
Si foc e în aer, în zori, si-n amurg --
Si el naintează -- dar zilele curg.
Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el naintează sub flăcări de soare...
În ochi o năluca de sânge -- în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare...
Nesip, si deasupra, cer rosu -- si-atât. --
Si toti naintează sub flăcări de soare.
Si tot fără margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arată orasul preasfânt --
Nimic n-o sfârseste în zori când s-aprinde,
Si n-o-nviorează suflare de vânt --
Luceste, vibrează, si-ntruna se-ntinde.
Abia ici si colo, găsesc, câteodată,
Verdeată de oază cu dor asteptată...
Săgeată, aleargă cal alb si cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată si ele,
La cântecul apei se fac usurele...
Izvor sau citerna în clipa le scurg --
Dar chinul reîncepe -- si zilele curg.
Si tot nu s-arată năluca sublima...
Si apa, în foale, descreste mereu...
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu, si mai greu...
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mândre cămile.
Si tot nu s-arată cetatea de vise...
Merindele, zilnic, în trăisti se sfârsesc...
Prădalnice zboruri de paseri sosesc...
S-aruncă pe lesuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc --
Si tot nu s-arată cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e încă,
Si vine si ziua cumplită, când el,
Rămas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adâncă... --
Când setea, când foamea --, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-otel.
Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu cămile...
Sub aeru-n flăcări, zac rosi movile.
Nainte -- în laturi -- napoi -- peste tot.,
Oribil palpită aceeasi culoare...
E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot --
Tot rosu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.
Si foamea se face mai mare -- mai mare,
Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tâmplele... -- ochii sunt demoni cumpliti...
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducându-si a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiti... --
Bat tâmplele... -- ochii sunt demoni cumpliti.
Abia păseste camila ce-l poarta...
Speranta, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă... --
Dar iată... -- părere să fie, sau ea?...
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceste... -- Emirul puterea si-o strânge...--
Chiar portile albe le poate vedea...
E Meka! E Meka! s-aleargă spre ea.
Spre albele ziduri, aleargă -- aleargă,
Si albele ziduri, lucesc -- strălucesc, --
Dar Meka începe si dânsa să meargă
Cu pasuri, ce-n fundul de zări o răpesc,
Si albele ziduri, lucesc -- strălucesc!
Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Cămila, cât poate, grăbeste să-l ducă...
Dar visu-i nu este un vis omenesc --
Si poamele de-aur lucesc -- strălucesc --
Iar alba cetatea rămâne nălucă.
Rămâne nălucă, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot către ele s-ajungă zoreste,
Cu toate că stie prea bine că-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.
Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufasă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka -- tot visul tintit,
Si vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă...
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă...
Si-n Meka străbate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbăd pe drumul cotit --
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă...
Si moare emirul sub jarul pustiei --
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Si frigul se face un brici de otel...
Dar luna cea rece, s-acea dusmănie
De lupi care urlă -- s-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare..
Murit-a emirul sub jarul pustiei.
