09/10/2024
Unii au dedus, în mod eronat, că aș deprecia valoarea lui Cristian Popescu și/sau Ioan Es. Pop, din postări anterioare. Nimic mai depărtat de mine. Popescu era, fără niciun dubiu, un mare poet. Și asta prin originalitate. Cu toate că venea din LA LILIECI, Marin Sorescu, volumul 4 în special. Și poemul în proză, istoria sa, vezi Baudelaire, Saint John P***e, Rimbaud și Isidore Ducasse, compte de L.(pe care îl prețuia). Ioan Es. Pop, un personaj aproape impecabil ca om (mai puțin, poate, frica), dar mai ales ca poet, legitimează promoția (mea)/generația 90 în fața istoriei. Eu am spus numai - și o repet că, pentru a învăța, trebuie să mergem la cei mari de tot, fără de care nu se poate:Baudelaire, Rimbaud, Goethe etc. În fața lor, noi toți riscăm să fim băieți de mingi. Acest lucru nu trebuie privit peiorativ. Cu toții, pe timpul învățării, suntem băieți de mingi. La propriu. Aducem mingile celor mari. Îi pomenim în textele noastre, ca pe niște maeștri ai poeziei/expresiei/textului. Cu Cristi Popescu stăteam zile, după-amieze și nopți în șir. Nedormiți. Nedormind. Și discutând poezie. Nu ajungeam la niciun rezultat. Pentru că eram diferiți. Ca oameni, ca mod de gândire. Pe atunci, eu aveam douăzeci și trei, el era mai mare ca mine, mergea pe 29 de ani - și mai matur. Asta se întâmpla la el acasă, unde am fost o lună încheiată, zi și noapte, cu Popescu, ca oaspete al lui. Ne așezam pe jos, turcește, în sufragerie, fumam și gesticulam vehement, argumentându-ne poziția. El scria, pe atunci, la CIRCUL, Cu Pop era altfel, era un blând. Mi-a spus, la începutul acestui an: Să nu fii supărat pe mne, că n-am putut să-ți răspund în ziua de Sfântul Ioan, Vorbim mâine. Atunci, mai era un mâine în care am și vorbit, azi nu mai e....
