Sondaje Marketing Relatii Publice

19/10/2026

Dr. Sociolog Mircea Munteanu în octombrie 2006 am fondat Sondaje Marketing Relatii Publice.
Sunt 20 de ani de care sunt foarte mândru. Și mulțumit.
Mulțumesc tuturor celor ce în aceste două decenii, patru cincinale, au fost alături de mine, ca parteneri și/sau clienți.
Am și planuri de viitor desigur.
Vă doresc succes tuturor!
www.smrp.ro

Consultanță independentă, la nivel profesional, pentru cei cu ambiția de a avea succes în politică!

18/10/2026

Memoria palmelor- între scuipat și mănușa de protecție

Observație cu surprindere!

Ieri după amiază am început niște lucrări la cultura de rabarbură, și de data asta am simțit nevoia unui ajutor, fiind mai multe operațiuni de făcut. Am primit așadar ajutorul unui om din sat.
După o pauză de discuții și decizii asupra a ceea ce mai e de făcut, am observat cm acest om, înainte de a pune mâna pe hârleț, a scuipat scurt și hotărât în ambele palme, le-a frecat una de alta cu mișcarea circulară binecunoscută a omului pornit pe treabă, iar apoi – fără nicio ezitare – și- a pus două mănuși groase de protecție din material sintetic și latex, peste palmele proaspăt umezite și a apucat hârlețul.
Strict tehnic, gestul a fost o absurditate mecanică. Saliva, menită istoric să crească aderența pielii pe lemnul uscat sau pe fierul rece al uneltei, a ajuns închisă într-un înveliș impermeabil, anulându-și instantaneu orice rațiune fizică. Și totuși, gestul s-a produs cu naturalețea unei respirații. Ce anume am văzut, de fapt?

Tehnologia arhaică a corpului.

Pentru țăranul sau muncitorul tradițional, scuipatul în palmă înainte de efort a fost, timp de secole, o „tehnică a corpului” în sensul descris de Marcel Mauss.
Pe de o parte, este evidentă o biomecanică elementară: palmele uscate și îngroșate de bătături alunecă periculos pe coada lustruită de utilizare a toporului, a coasei,a hârlețului sau a târnăcopului. Umezeala sporește coeficientul de frecare, oferind priză (grip) și ferind pielea de bășici dureroase.
Pe de altă parte, în spațiul rural central și est-european, saliva a fost mereu mai mult decât un lichid organic. Ea a funcționat ca purtător de forță vitală și ca substanță apotropaică: se scuipă ritualic pentru a feri de deochi, pentru a alunga ghinionul sau spiritele potrivnice, dar și pentru a pecetlui un târg nescris la iarmaroc. Prin scuipatul în palme, omul nu doar că își asigura aderența pe unealtă, ci transfera simbolic ceva din propria ființă în actul muncii, domesticind efortul ce urma să vină.
Histerezisul habitusului: când reflexul supraviețuiește tehnologiei.
Mănușa de protecție modernă este un produs al biopoliticii securității în muncă. Ea oferă o aderență superioară pielii naturale și protejează împotriva așchiilor, substanțelor toxice și rosăturilor. În clipa în care omul își pune mănușile, utilitatea ancestrală a scuipatului este complet anihilată.
De ce persistă totuși gestul?
Aici intervine acea inerție mecanică a corpului care continuă să execute mișcările unei lumi vechi, deși circumstanțele materiale s-au transformat. Corpul meșterului a fost socializat într-un mediu în care trecerea la efortul susținut cerea o recalibrare neuromusculară specifică. Succesiunea dintre scuipatul în palme și punerea mănușilor de protecție poate fi citită și prin conceptul bourdieusian de histerezis al habitusului: persistența unor dispoziții dobândite în condiții anterioare, după modificarea condițiilor în care sunt puse în practică.
!!!Nu vorbim de un atavism biologic (gestul nu se transmite genetic!!!), ci de ceea ce antropologul Edward Burnett Tylor numea o „supraviețuire culturală” (cultural survival): un reziduu comportamental a cărui funcție practică s-a stins, dar a cărui formă exterioară s-a fosilizat în memoria procedurală.

Ritualul secular de intrare în muncă.
Din perspectiva psihologiei comportamentale, scuipatul în palme urmat de frecarea lor acționează ca un declanșator psihologic (trigger).
Munca fizică grea necesită o mobilizare rapidă a atenției și o schimbare a tonusului muscular. Gestul trasează o graniță simbolică între timpul de repaus (discuție, ezitare, contemplarea/înțelegerea sarcinii) și timpul acțiunii. Este un ”micro-rit” de trecere profan: corpul are nevoie de o secvență kinestezică invariantă prin care să își semnaleze sieși că jocul s-a terminat și începe efortul.
Avantajul în contemporaneitate: fără această mică „descătușare”, îmbrăcarea mănușilor ar fi rămas o simplă formalitate tehnică; prin scuipat și frecare, ea devine un angajament corporal complet.
Corpul ca palimpsest.
În mediile rurale din Transilvania (și probabil nu doar aici), unde uneltele meșteșugului tradițional coexistă adesea în aceeași șură cu sculele electrice de ultimă generație și normele europene de protecție a muncii, corpul muncitorului funcționează ca un palimpsest.
Sub stratul nou(tehnic) al mănușii sintetice – emblemă a modernității industriale igienizate și standardizate – rămâne înscris reflexul arhaic al palmelor umede, pregătite să înfrunte lemnul neșlefuit. Omul zilelor noastre adoptă tehnologia nouă, dar continuă să negocieze efortul prin tiparele motorii ale strămoșilor săi.
Este o temă ce merită o cercetare de teren sistematică: până unde merge rezistența acestor micro-ritualuri fizice în fața modernizării muncii și în ce punct corpul uită definitiv ceea ce sute de generații au considerat a fi primul pas al oricărei trude adevărate?
O să mă ocup în viitorul apropiat!
Tocmai de aceea scuip acum în mâini înainte de publicarea acestui text!

25/06/2026

Propunem comunității o dezbatere privind necesitatea schimbării numelui orașului Tirgu-Mures .
Am pregătit un mic studiu introductiv, în care se tratează câteva dimensiuni ale acestei propuneri.
Am tradus materialul și în limba maghiară, demers efectuat de un profesionist desăvârșit în acest domeniu.
De azi, studiul, în forma tipărită, bilingv, se poate achiziționa de la chioșcurile de ziare din centrul orașului, cel de vis-a-vis de magazinul Poșeta, și cel din apropierea Romarta Tineretului/Romtelecom. De mâine va fi disponibil și la chioșcurile de ziare din Piața 7 Noiembrie și Tudor-Fortuna.
Suntem deschiși la dialog cu oricine. Primul pas însă este citirea materialului propus.

19/02/2026

Hai la Symposium Nexus, unde vei fi tu însuți izvorâtor de adevăr!
Ieși din condiția de umil plătitor de bilete care ascultă relatările comercial cosmetizate ale diverși speakeri, influenceri, traineri, coacheri sau șamani.

04/02/2026

Epstein Files: Spectacolul de groază care n-ar trebui să surprindă un om citit

Se pare că lumea a intrat iar în „șoc moral”. Dosarele Epstein sunt deschise, iar internetul cântă în cor: „Nu pot să cred!” și „Oribil!”. Oameni șocați, jurnaliști șocați, profesioniști ai indignării șocați — și, inevitabil, toți aceștia, șocați că noi suntem șocați.

Dar hai să lăsăm teatrul deoparte două secunde.

Am auzit, am analizat și am lucrat cu tot felul de definiții academice ale puterii: capacitatea de a influența, forța de a modela destine, bani, resurse, control politic. Bla, bla, bla.
Eu propun una mai simplă, mai biologică și, din păcate, mai exactă pentru Homo sapiens sapiens (deși acel al doilea „sapiens” pare tot mai mult o glumă proastă a evoluției):

Puterea, în esența ei pură, este capacitatea nemijlocită a unui specimen de a abuza fizic, sexual și psihologic un alt semen al său, fără consecințe.

Atât. Restul e decor.

Privind prin această lentilă, insula lui Epstein nu a fost o anomalie. A fost un platou de filmare privat pentru un remake modern, cu buget nelimitat, al unor „clasice” pe care preferăm să le numim artă controversată, deși sunt — când le privești rece — radiografii ale naturii umane scăpate de sub control.

Dacă v-ați fi făcut temele culturale, două filme ar fi fost suficiente ca să nu vă mai prefaceți surprinși:

1. „Salò, sau cele 120 de zile ale Sodomei” – Pasolini n-a fost un regizor de groază, ci un anatomist. În Salò, câțiva libertini bogați și protejați se izolează într-un spațiu unde legea devine decor, iar oamenii devin material. Sună familiar? Doar că, în loc de Republica de la Salò, avem o insulă; în loc de uniformele fasciștilor de atunci, avem costume scumpe și reputații impecabile. Decorul se schimbă, mecanismul rămâne: puterea absolută se verifică prin degradarea și abuzarea absolută a celuilalt.
2. „Caligula” – Aici, demența puterii imperiale se traduce prin orgii, in**st și cruzime gratuită, totul sub pretextul divinității împăratului. Astăzi, „divinitatea” este contul bancar și influența politică. Epstein și clica lui nu au făcut decât să pună în scenă un Caligula corporatist, unde senatorii romani au fost înlocuiți de CEO și politicieni care, între două discursuri despre salvarea planetei și drepturile omului, se relaxau exercitându-și „dreptul divin” de a trata ființele umane ca pe niște jucării de unică folosință.

Așadar, de ce suntem surprinși?

Pentru un om normal — unul care a citit, a văzut, a înțeles și a refuzat confortul naivității — acest scandal nu aduce nimic nou. E doar confirmarea plictisitoare a unei reguli vechi: dă-i unui om puterea de a face orice și, mai devreme sau mai târziu, va face exact ce îi dictează impulsurile cele mai întunecate.

Nu e un scandal. E funcționarea standard a puterii, atunci când nu are frână. Singura diferență e că, din când în când, cade cortina și primim lista cu distribuția.

Vizionare plăcută în continuare la teatrul ipocriziei globale.

31/01/2026

1966-2026 - de la Sunset Strip la ICE
Există cântece care îmbătrânesc frumos și cântece care, ciudat, nu îmbătrânesc deloc.
„For What It’s Worth” (Buffalo Springfield, 1966) intră în a doua categorie: nu fiindcă ar fi „despre” o singură criză, ci fiindcă surprinde un mecanism social recurent : momentul acela în care o comunitate simte că aerul s-a îngroșat, că spațiul public s-a tensionat, că frica și autoritatea se privesc din două capete ale străzii.
Deși piesa a pornit dintr-un context local (conflicte între tineri și poliție pe Sunset Strip), a devenit un fel de limbaj universal pentru clipa în care oamenii încep să se întrebe: ce se întâmplă, cine are putere aici și ce cost are tăcerea?
Refrenul „Stop, children, what’s that sound? / Everybody look what’s going down” nu e un slogan ideologic, ci o frână morală: oprește-te, privește, încearcă să înțelegi, înainte ca abuzul să devină rutină.
2026, SUA: ICE și sentimentul de „stradă sub tensiune”
Când spui „problema ICE” (Immigration and Customs Enforcement), nu vorbești doar despre o agenție federală, ci despre un nod de frici, legi, drepturi, identitate și putere. În jurul ICE se adună, de ani buni, controverse legate de:
• razie/raiduri și arestări care pot produce panică în comunități (inclusiv în rândul oamenilor care au familie mixtă, acte în diverse stadii, sau doar frica de „a fi la locul nepotrivit”);
• detenția și condițiile ei, dar și întrebările despre proporționalitate, proceduri, acces la avocat, transparență;
• proteste și contra-proteste, un climat în care fiecare parte se simte fie ignorată, fie demonizată;
• limbajul politic care transformă oameni în „dosare” sau „riscuri”, iar pe ceilalți în „trădători” ori „monștri”.
În acest peisaj, actualitatea piesei nu stă în faptul că ar „denunța” explicit ICE, ci în faptul că descrie senzația socială: o colectivitate împărțită, o autoritate percepută ca intruzivă sau opacă, oameni care simt că li se cere să aleagă rapid o tabără, fără nuanțe. Piesa funcționează ca un avertisment împotriva automatismelor: împotriva reflexului de a reduce realități umane la etichete și împotriva reflexului de a răspunde la frică prin și mai multă frică.
„There’s a man with a gun over there / Telling me I got to beware” e, mai mult decât o scenă literală, o metaforă pentru raportul dintre individ și forța instituțională: momentul când spațiul public nu mai pare al tuturor, ci al celui care poate impune reguli „pe loc”.

Un detaliu esențial: „For What It’s Worth” nu e o chemare la violență și nici o predică. E o piesă de luciditate. Nu spune „fă X”, ci spune „uită-te la X”. Asta o face incredibil de potrivită pentru prezent, unde informația e abundentă, dar atenția e fragmentată, iar reacția e adesea mai rapidă decât gândirea.
Atitudinea cântecului e clar civică: nu te lăsa dus de val, nu te lăsa sedus de certitudini stridente, observă cm se schimbă relațiile dintre oameni când frica devine politică publică. În epoci diferite, „omul cu arma” poate fi polițistul din stradă, poate fi agentul de la ușă, poate fi și „arma” simbolică: amenințarea cu deportarea, dosarul, baza de date, posibilitatea de a dispărea din viața ta obișnuită într-o logică administrativă pe care n-o controlezi.
Sunt convins: cultura muzicală contează, de cele mai multe ori, mai mult decât cea oferită de alte arte!
Muzica are o putere specială în viața unui om nu fiindcă ar fi „superioară” celorlalte arte, ci fiindcă:
• intră în corp (ritm, repetitivitate, memorie auditivă) și devine reflex emoțional;
• călătorește ușor: o cânți, o fredonezi, o porți cu tine—nu ai nevoie de muzeu, bibliotecă sau scenă;
• creează comunități instant: doi oameni pot împărți o piesă și, în 3 minute, au un vocabular comun despre o stare socială;
• nu cere întotdeauna „argumente” ca să transmită adevăruri psihologice. Uneori, muzica spune mai clar decât eseul: „e ceva în neregulă aici”.
De aceea, cultura muzicală poate indica uneori „calea de urmat” sau poziționarea față de o problemă mai bine decât alte expresii: nu pentru că oferă soluții tehnice, ci pentru că antrenează sensibilitatea morală. Te învață să recunoști semnele timpurii ale tensiunii, ale dezumanizării, ale cinismului care devine normal. Un om cu repere muzicale (și, în general, culturale) prinde mai repede nuanța: simte când limbajul devine prea rece, când frica devine politică, când „ordine” începe să însemne „tăcere”.

„For What It’s Worth” e actuală fiindcă e despre acel prag social pe care îl recunoști în multe epoci: poliție vs. protest, instituție vs. comunitate, securitate vs. libertate, regulă vs. demnitate. Și mai ales despre responsabilitatea de a nu trece nepăsători pe lângă semne.
Când o piesă veche de șase decenii încă reușește să descrie felul în care se simte prezentul, asta spune ceva incomod: că tehnologiile se schimbă, dar tensiunile fundamentale rămân. Iar cultura muzicală—ca memorie emoțională a societății—ne poate ajuta să nu repetăm, cu ochii deschiși, exact aceleași greșeli.

26/12/2025

Exercițiu de utopie culturală: ce s-ar întâmpla dacă publicul larg ar avea răbdarea și neuronii necesari să asculte, cap-coadă, ”Joe’s Garage” al lui Frank Zappa? Nu doar să audă chitara, ci să priceapă epopeea lui Joe, tânărul simplu din garaj, dornic doar de o viață autentică și de puțină muzică, strivit sistematic de o societate care transformă orice vis în marfă și orice libertate în infracțiune.
Dacă lumea ar înțelege cm Joe trece prin malaxorul industriei, cm este sedus și abandonat de consumerism, cm religia instituționalizată (acea First Church of Appliantology) îi vinde iluzii scumpe în loc de salvare și cum, în final, Statul decide că muzica însăși e o amenințare pentru ordinea publică, atunci terenul fertil pe care înfloresc astăzi buruienile noastre politice ar deveni brusc arid.
Un popor care ar descifra avertismentul lui Zappa despre Central Scrutinizer – ochiul vigilent care impune morala cu forța – ar fi imun la actualii suveraniști de operetă. Ar râde în hohote de aberațiile mistico-istorico-religioase vândute la tone de biți pe tik-tok de șamanul suprem al daco-geților anti-”ghei” din România. Când ai trecut prin școala cinismului lui Zappa, nu te mai poți lăsa remorcat de profeți care amestecă tunelurile din Bucegi cu ortodoxia de grotă și cu frica de Occident.
Dar, din păcate, Joe a renunțat la chitară, astfel că majoritatea dintre noi am rămas cu șamanii creștini, și acceptăm ca aceștia să ne prăjească neuronii cu tik-tok-ul.
E mult mai ușor să crezi că ești urmașul direct al lui Burebista, primul creștin al istoriei, decât să înțelegi că ”Information is not knowledge.”

08/12/2025

Alegerile din Buzău: Când "armatele partidelor" înlocuiesc voința cetățenilor
Analiza datelor oficiale din alegerile pentru Președintele Consiliului Județean Buzău (7 decembrie 2025) relevă o realitate îngrijorătoare: prezența la vot de doar 25.69% sugerează că la urne s-au prezentat în principal "armatele partidelor", în timp ce cetățenii liberi au absentat masiv.
Cifrele care vorbesc de la sine
Din cei 341.198 de cetățeni cu drept de vot din județul Buzău, doar 86.146 au votat - o rată de participare de 25.69%. Aceasta înseamnă că aproape 3 din 4 cetățeni (74.31%) au ales să nu participe la acest scrutin.
Câștigătorul, Marcel Ciolacu (PSD), deși a obținut o "victorie zdrobitoare" cu 51.97% din voturile exprimate, a fost de fapt ales de doar 13.12% din populația eligibilă. Cu alte cuvinte, 86.88% din cetățenii cu drept de vot nu l-au susținut.
Situația este similară pentru locul doi: Ștefăniță-Alin Avrămescu (AUR), cu 27.03% din voturi, a fost ales de doar 6.83% din populația eligibilă - adică 93.17% din cetățeni nu l-au votat.
"Armatele partidelor" la datorie
Aceste cifre sugerează o ipoteză dificil de ignorat: la vot s-au prezentat în principal cei care au un interes direct legat de structurile partidelor - angajați în primării, instituții publice, beneficiarii de contracte sau servicii publice, membri de familie ai acestora și militanții activi.
Matematica este simplă: dacă presupunem că fiecare dintre cele trei partide principale (PSD, AUR, PNL-USR) are o "armată" formată din angajați în administrația locală, instituții publice și persoane dependente de sistemul politic, cifrele se potrivesc perfect:
• PSD (44.767 voturi) - cel mai mare aparat administrativ din județ, cu primari în majoritatea comunelor rurale
• AUR (23.288 voturi) - o structură mai mică, dar bine mobilizată
• PNL-USR (9.527 voturi) - rămășițele aparatului administrativ din zonele unde au primar
Împreună, aceste trei partide au adunat 77.582 de voturi - o cifră care corespunde aproape perfect cu estimările privind numărul de angajați din administrația publică locală și persoanele direct dependente de aceasta.
Cetățenii liberi au lipsit
Absenteismul masiv de 74.31% nu poate fi explicat doar prin apatie sau dezinteres. El reflectă o deconectare profundă între clasa politică și cetățenii obișnuiți - cei care lucrează în sectorul privat, antreprenori, pensionari independenți, tineri fără legături cu structurile de partid.
Acești "cetățeni liberi" - cei care nu depind de sistemul politic pentru locul de muncă, contracte sau favoruri - au ales să nu legitimeze un sistem pe care îl percep ca fiind capturat de interese de grup.
Legitimitatea în criză
Când un președinte de consiliu județean este ales de 13% din cetățeni, iar 87% nu îl susțin (fie prin vot pentru alții, fie prin absență), vorbim despre o criză de legitimitate democratică.
Această "democrație a aparatelor de partid" transformă alegerile într-un exercițiu de mobilizare a propriilor structuri, nu într-o consultare reală a voinței populare. Cetățenii liberi nu mai cred în acest sistem - și cifrele o dovedesc cu claritate.
Concluzie
Datele oficiale din județul Buzău desenează imaginea unei democrații capturate: la vot merg în principal cei care au ceva de câștigat sau de pierdut din rezultatul alegerilor - angajați publici, beneficiari de contracte, membri ai structurilor de partid.
Cetățenii liberi, cei care nu depind de sistemul politic, au absentat masiv. Ei nu mai cred că votul lor contează într-un sistem dominat de "armatele partidelor".
Și poate că au dreptate.

04/12/2025

Etno-populismul în România contemporană.
O analiză a AUR, POT și a lui Călin Georgescu
prin teoria lui Guy Hermet

Introducere

Ascensiunea recentă a formațiunilor care contestă ordinea liberal-democratică post-1989 a devenit unul dintre cele mai semnificative fenomene ale scenei politice românești. Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), Partidul Oamenilor Tineri (POT) și figura independentă Călin Georgescu reprezintă trei manifestări distincte, dar profund înrădăcinate în aceeași tradiție ideologică. Acest articol susține că aceste mișcări pot fi conceptualizate ca forme contemporane de etno-populism, așa cm este acest concept teoretizat de sociologul francez Guy Hermet în lucrarea sa fundamentală, Sociologia populismului.
Prin aplicarea acestui cadru teoretic, articolul urmărește să demonstreze cm AUR, POT și C. Georgescu se înscriu într-o veche tradiție europeană, caracterizată prin exaltarea particularismului național, respingerea universalismului liberal și invocarea unei comunități organice, percepută ca fiind într-un pericol existențial din cauza forțelor externe și a modernității. În ultimă instanță, analiza arată că, deși aceste mișcări răspund unor frustrări socio-economice reale, viziunea lor antiliberală și esențialistă reprezintă un pericol pentru pluralismul democratic.

Cadrul teoretic: Etno-populismul după Guy Hermet

Hermet stabilește o distincție crucială între populismul „civic” și populismul „etnic” (etno-populism). Primul se prezintă ca o corecție a democrației, invocând poporul ca suveran politic. Cel din urmă, cu care acest articol se ocupă, apelează la popor în numele unei tradiții care depășește cu mult democrația, definindu-se prin criterii primordiale de identitate – etnice, lingvistice, religioase sau culturale (Hermet, 2001).
„El se străduiește, în toate cazurile, să exalteze particularismul unei populații cu scopul de a o convinge de ceea ce aceasta are ca ireductibil; în fața amenințărilor care apasă asupra acestui particularism, etnopopuliștii jură să o ghideze către un paradis pierdut din care vor fi excluși toți străinii – prin sânge, ca și prin cultură sau valori“ (Hermet, capitol Populismul în lume, p. 101).
Etno-populismul își are originile intelectuale în romantismul anti-iluminist al lui Johann Gottfried Herder, care celebra spiritul unic și „organicul” fiecărui popor (Volksgeist). Această viziune a fost sistematizată de Ferdinand Tönnies prin dihotomia Gemeinschaft (comunitate organică, tradițională) versus Gesellschaft (societate modernă, contractuală, artificială). Etno-populismul idealizează prima și o opune distructivității celei de-a doua, exprimând o viziune arhaică a legăturilor sociale, născută din sociologia secolului al XIX-lea (Hermet, p. 101-102).
Principalele sale trăsături, conform lui Hermet, sunt:
1. Esențializarea poporului ca Ființă transcendentală.
2. Antimodernismul și respingerea valorilor cosmopolite.
3. Xenofobia identitară bazată pe logică exclusivistă („noi” vs. „ei”).
4. Nostalgia pentru un paradis pierdut.
5. Antintelectualismul îndreptat împotriva elitei „urbane” sau „occidentaliste”.

Analiza cazurilor românești

AUR: Etno-populismul ca proiect național-ortodox instituționalizat
Înființat în 2019, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) este cea mai canonică manifestare a etno-populismului românesc. Cei patru piloni ai săi – Familia, Națiunea, Credința, Libertatea – sunt o condensare perfectă a formulei etno-populiste. Partidul promovează o viziune organicistă și romantică a națiunii, unde statul este doar un instrument al acesteia, iar obiectivul politic suprem este „unirea tuturor românilor”, inclusiv prin anexarea Republicii Moldova – o poziție care arată cm națiunea etnică transcende granițele statale.
Ortodoxismul joacă un rol cheie, nu neapărat ca doctrină teologică profundă, ci ca marcă identitară etnică supremă, similar proceselor din Rusia post-sovietică menționate de Hermet (p. 106). Această instrumentalizare a religiei pentru proiecte naționale apropie AUR de erezia etno-filetismului și îi leagă simbolic de grupări neo-legionare. Retorica sa eurosceptică și anti-occidentalistă (atacuri la adresa UE, NATO, „globaliști”) reproduc dihotomia hermetică dintre poporul autentic și elitele cosmopolite detașate. De la intrarea în Parlament în 2020 până la rezultatele din 2024, AUR și-a consolidat poziția, demonstrând capacitatea de a instituționaliza mesajul etno-populist în sistemul politic românesc.
POT: Etno-populismul digital și anti-sistem
Partidul Oamenilor Tineri (POT), fondat în 2023, ilustrează adaptabilitatea etno-populismului la era digitală. Strategia sa de comunicare este construită pentru platforme precum TikTok și Instagram, ceea ce a garantat un acces rapid în Parlament (2024). În spatele esteticii moderne și a discursului despre „tineret” și „reînnoire”, se ascunde un nucleu ideologic conservator-etno-populist.
Programul său combină elemente economice liberale cu o agendă socială radicală: promovarea „valorilor tradiționale creștine”, opoziția față de avort și față de „agenda globalistă LGBT”, precum și teorii ale conspirației despre vaccinare. Aceasta este expresia clară a antimodernismului specific. POT se pozitionează ca forță anti-sistem și „noul AUR”, contestând partidele tradiționale (PSD, PNL) și invocând un „popor român” esențializat, nu un corp de cetățeni. Susținerea acordată lui Călin Georgescu la prezidențialele din 2024 a evidențiat convergența ideologică dincolo de retorica modernizatoare.
Călin Georgescu: Etno-populismul messianic și revizionist
Figura independentă Călin Georgescu reprezintă cea mai radicală și neinhibată formă a etno-populismului românesc, apropiată de ceea ce Hermet numește „varietatea maurrassiană” – elitistă și anti-țărănească (p. 104). Discursul său sintetizează toate elementele teoriei:
- Esențializarea extremă: „Partidul meu este poporul român”, negând legitimitatea oricărei intermedieri politice.
- Misiune spirituală: Își prezintă campania ca o „trezire spirituală” a poporului, o misiune divină.
- Suveranism radical: Promovează autosuficiența economică (proiectul „Hrană, Apă, Energie”) și critică virulent investițiile străine.
- Anti-occidentalism explicit: Poziție pro-Putin, critică NATO și UE.
- Revizionism istoric și legături neo-legionare: Laudă adusă lui Corneliu Zelea Codreanu și mareșalului Ion Antonescu reprezintă cea mai directă legătură cu etno-populismul interbelic românesc, pe care Hermet îl menționează (p. 103).
Succesul său, bazat pe o campanie emoțională pe TikTok, subliniază o dimensiune post-Hermet: adaptarea etno-populismului la logica algoritmică și la economia atenției din spațiul digital, unde mesajele simpliste și polarizante sunt amplificate.

Analiză comparativă și context- vezi foto tabel de mai sus!

Context socio-economic: Succesul acestor mișcări nu este doar ideologic. După cm notează Hermet, simbolurile etno-populiste „ajută la formarea unei coaliții politice […] dar interesele reale sunt de natură economică/socială” (adaptare după p. 101). În România, frustrările generate de inegalitățile globalizării, de corupția endemică și de senzația de abandon de către partidele tradiționale oferă teren fertil. Etno-populismul oferă un vinovat simplu („globaliștii”, „trădătorii”) pentru probleme complexe. Studiile, precum cele ale antropologului Radu Umbreș, arată că mulți votanți, chiar din diaspora, sunt motivați de aceste frustrări economice relative, iar mesajul identitar funcționează ca un vehicul pentru ele.
Specificitatea românească: Pe lângă factorii regionali comuni (tranziția postcomunistă), etno-populismul românesc are o specificitate istorică: moștenirea legionară interbelică. Hermet observă că „flacăra” etno-populismului a fost menținută de regimul lui Ceaușescu (p. 106), al cărui naționalism-comunism a preluat elemente de retorica legionară. Această linie continuă, de la Mișcarea Legionară la Ceaușescu și apoi la reînvierea contemporană, explică parțial revizionismul istoric și relativizarea Holocaustului în discursul unor figuri precum Georgescu.

Concluzii și pericol pentru democrație

Etno-populismul românesc contemporan, ilustrat de AUR, POT și Călin Georgescu, este un simptom al disfuncționalităților democrației românești post-1989. El prosperă acolo unde există alienare politică, crize identitare și inegalități economice percepute ca inechitabile.
Totuși, așa cm avertizează Hermet, răspunsul său este profund regresiv și periculos. Prin esențializarea poporului, acesta subminează pluralismul (orice opoziție devine trădare). Prin xenofobia identitară, promovează excluderea. Prin nostalgia anti-modernă, propune soluții economice iluzorii (autarhia, protecționismul extrem). Iar prin revizionism istoric, poate normaliza logici care au condus la violență în trecut.
Lecția lui Guy Hermet pentru România este: combaterea acestui fenomen al etno-populismului nu poate fi doar reactivă sau moralizatoare.

Este nevoie de un răspuns democratic proactiv care să adreseze cauzele adânci:
- Politici economice și sociale care să reducă inegalitățile și să ofere perspective reale.
- Reforme ale sistemului politic pentru a restabili încrederea în instituții.
- Educație civică robustă, care să promoveze gândirea critică și valorile democratice.
- Construirea unui narativ național pozitiv, deschis și incluziv, opus nostalgiei exclusiviste.
Etno-populismul promite reasumarea unei identități autentice și revenirea la un paradis pierdut. Istoria europeană, însă, arată că drumul pe care îl deschide duce mai degrabă către excludere, autoritarism și fractură socială. Înțelegerea lui prin prisma teoriei lui Guy Hermet este un prim pas esențial pentru a-i contracara atractivitatea și a apăra proiectul democratic, incomplet, dar vital, al României.

Dr. Sociolog
Mircea Munteanu
04 12 2025

28/11/2025

Am reușit să terminăm raportul de cercetare al sondajului privind obiceiuri culinare inovatoare în România. În curând vom anunța și rezultatul tragerii la sorți pentru desemnarea câștigătorului celor 5 rizomi de rabarbură.
Aici poate fi consultat acest raport: https://www.slideshare.net/slideshow/sondaj_inovatie_culinara_romania2025-pdf/284362736