27/01/2026
„TATI, CAND MA IEI SI PE MINE?”… SI EU AM TOT AMANAT.
Cand era mic, ma intreba mereu:
„Tati, cand ma iei si pe mine la pescuit?”
Si eu, ca tot romanul, aveam raspunsul pregatit:
„Te iau, ma… data viitoare.”
Ba ca era frig.
Ba ca era prea devreme.
Ba ca era scoala.
Ba ca “azi am treaba”.
Ba ca “lasa, ca nu ai rabdare”.
Ba ca “mai cresti un pic”.
Mereu un motiv.
Niciodata o zi.
⸻
La inceput era mic.
Se uita la mine ca la un erou cand imi pregateam sculele.
Se lipea de husa lansetei si zicea:
„Pot sa tin si eu minciocul?”
Eu radeam.
„Cand mai cresti.”
⸻
D**a aia… a crescut.
Si m-a intrebat din ce in ce mai rar.
Nu pentru ca nu mai voia.
Ci pentru ca invata.
Avea teme.
Avea antrenamente.
Avea prieteni.
Si eu am zis:
„Lasa ca-l iau cand se mai elibereaza.”
⸻
Cand a intrat in adolescenta… s-a schimbat tot.
Nu mai venea sa ma intrebe de pescuit.
Avea alte preocupari.
Telefon.
Baieti.
Fete.
Glume.
Lumea lui.
Si mi-am zis in gand:
„E normal… e varsta.”
⸻
Doar ca intr-o seara, cand mi-am facut sculele pentru dimineata…
a venit in pragul usii si a zis, aproape soptit:
„Mai mergi iar?”
„Da.”
„Bine…”
Atat.
Si a plecat.
⸻
Atunci mi-am dat seama ca eu asteptam momentul perfect…
dar momentul perfect era cand era el mic.
Atunci cand avea nevoie doar de mine, de o galeata, de o rama si de liniste.
⸻
Au venit anii grei.
Bacul.
Admiterea.
Facultatea.
Si eu tot ziceam:
„Lasa… cand scapa, mergem.”
Doar ca el n-a mai scapat niciodata.
A inceput sa traga pentru viata lui.
Si pe buna dreptate.
⸻
Noi stateam la Slobozia.
Eu aveam balta mea, canalul meu, locul meu.
Pescuitul meu.
El a plecat la Bucuresti.
La camin.
La facultate.
La munca.
Si incet-incet… am inceput sa fim doi oameni care se iubesc, dar nu se mai cunosc.
⸻
La inceput imi raspundea repede.
„Ce faci, tata?”
„Bine. Tu?”
„Bine.”
Apoi a inceput sa raspunda rar.
„Sunt la curs.”
„Sunt la munca.”
„Sunt obosit.”
Si eu, prost, ma suparam in sinea mea.
„Uite-l… nu mai are timp de mine.”
⸻
Dar adevarul e altul.
El a avut timp.
Cand era mic.
Eu n-am avut.
Sau am avut… dar am ales sa-l aman.
⸻
Intr-o sambata de primavara, am prins bine.
O partida frumoasa.
Platici.
Un crap mic.
Si cand am scos pestele… am facut reflexul ala prostesc:
m-am uitat in dreapta.
De parca era cineva acolo sa se bucure cu mine.
De parca era copilul meu acolo sa zica:
„Uau, tati!”
⸻
Dar nu era.
Era un scaun gol.
Si o liniste din aia care nu te linisteste…
te apasa.
⸻
In seara aia i-am scris:
„Vii acasa weekendul viitor? Mergem la pescuit.”
Mi-a raspuns d**a cateva ore:
„Nu pot, tata. Am treaba.”
Atat.
Nici “scuze”, nici explicatii.
Nu pentru ca e rau.
Ci pentru ca pentru el… pescuitul nu mai era legatura noastra.
Era doar pescuitul meu.
⸻
Si atunci m-a lovit ca un ciocan:
Copilul meu a vrut sa se conecteze cu mine cand era mic.
Eu am zis “mai tarziu”.
Si cand am vrut eu…
era prea tarziu.
⸻
Nu pentru ca nu ma iubeste.
Ci pentru ca timpul ala…
nu se mai intoarce.
⸻
Acum ne sunam uneori.
Vorbim despre lucruri simple:
„Ai mancat?”
„Ce faci?”
„Cum e vremea?”
Dar nu mai avem “al nostru”.
Nu mai avem tacerea aia de pescuit.
Drumul ala de dimineata.
Cuvintele putine.
⸻
Si cateodata, pe mal, imi vine in cap intrebarea aia veche…
„Tati, cand ma iei si pe mine?”
Si imi vine sa ma injur singur, ca prostul.
Pentru ca raspunsul corect era simplu:
Atunci.
Nu “data viitoare”.
Atunci.
